Sevă de mesteacăn

  Este aproape imposibil ca un om modern, al zilelor noastre, să se lase cu bună ştiinţă în braţele naturii şi să se simtă în siguranţă, să nu simtă frigul sau să-şi găsească hrana fără să o cultive. Cei mai curajoşi care se aventurează să facă asta o numesc supravieţuire, dar eu aş numi asta: A trăi! Este tot mai evident că Dumnezeu, în perfecta Lui creaţie i-a gândit omului locul cel mai bun în mijlocul creaţiei sale, un loc în care e posibil doar să întindă mâna şi să-şi ia ce-i trebuie, numai că noi din păcate am uitat cum se face asta, ne-am domesticit...

   Seva de mesteacăn este un bun exemplu de aliment-medicament luat direct din natură. Am tot citit despre multiplele ei valenţe şi cu bucuria unui copil care primeşte ceva ce şi-a dorit, am primit şi eu acest dulceag cadou al naturii. 

    Pentru a extrage seva i-am ales pe cei doi gardienii, mesteceni ceva mai bătrâni ce stau de o parte şi de alta a intrării pe vatra noastră.

   Cu bormaşina am făcut o gaură de 2,5 cm, cam la un metru înălţime de la sol, puţin orientată în sus. Iar copiii au confecţionat instrumentele necesare colectării sevei  din crenguţe de mesteacăn.

    În gaura făcută am introdus crenguţa, iar la capătul care intra în gaură am înfăşurat puţină sfoară de cânepă şi o parte din fir am lăsat-o de-a lungul băţului, asta pentru a sta mai fix  în gaură şi a mai opri din prelingerea sevei pe copac dar şi pentru a orienta mai uşor seva către găleţică.

    Cu aplauze de bucurie din partea mea şi a copiilor am asistat la miracolul naturii şi cu nerăbdare am aşteptat să se adune primele picături pentru a o putea gusta. Apă dulceagă şi cu gust de zăpadă (a constatat fetiţa mea). Din cele citite aici, aici sau aici am înţeles că seva este considerată panaceu universal, iar că durata curei este condiţionată doar de cantitatea de sevă colectată. În privinţa cantităţii ce trebuie colectată de la un copac, părerile sunt împărţite, de aceea eu o să mă ghidez de propria experienţă. Am colectat de la doi copaci câte un litru de sevă, mâine dimineaţa voi mai avea poate câte un litru şi voi închide rana cu un amestec de lut şi rumeguş. Apoi mă mut la şi alţi copaci prezenţi în grădina noastră.     

    Despre efectele sevei asupra mea şi a copiilor voi mai reveni aici să povestesc.

    Resursele naturii pentru noi sunt nelimitate, doar să avem timp şi dorinţă să ne oprim în loc pentru a le putea vedea şi apoi doar a întinde mâna şi a lua.

    Am revenit deci cu păreri după cura cu sevă de mesteacăn:
    Nu a fost chiar o cură, doar câteva zile am consumat această sevă, dar cu siguranţă i-am făcut un mare dar corpului meu. Faptul că nici măcar răceala de primăvară (căci toată iarna şi eu şi copiii am fost feriţi de ea) nu m-a prins poate că se datorează şi acestei seve.
     Concluzie: Gust bun, puritate 100% şi un tratament profilactic gratuit. Nu am reuşit însă să opresc curgerea sevei după ce am hotărât să nu mai iau. Am pus argilă cu rumeguş, plastelină, un cep din lemn. Dar nimic nu a oprit seva. Tot s-a mai scurs un firişor câteva zile, după care s-a oprit de la sine. Mi-a fost teamă că vor suferi copacii dar se pare că nu căci acum sunt plini de frunze. 

  Pentru cine îți dorește un astfel de copac în grădina sa, îl găsește la magazinul din Vatra Familiei EmiliAna la prețul de 15 lei bucata.

Cartofi în paie şi straturi înălţate

    De la Anastasia am înţeles că singura hrană cu adevărat vie este cea crescută de mâna mea, impregnată de propria energie. Că doar plantele care mă cunosc (excepţie cele spontane) îmi pot oferi maximum lor de gust şi de nutrienţi. Când am comparat cele citite cu propria experinenţă mi-am amintit şi eu că cele mai gustoase fructe sau legume pe care le-am mâncat vreodată au fost cele din grădina mea. Atunci când cu emoţie culegeam primele roade, acel moment se transforma în sărbătoare! Şi acum îmi amintesc gustul primei caise coapte, din copăcelul plantat de mine în urmă cu câţiva ani. Am împărţit caisa cu copiii şi... ce gust! Niciodată nu l-am mai întâlnit de atunci la o caisă.

    Când am venit aici, în noua mea grădină, mă uitam descurajată la pământul plin de muşuroaie şi bine înţelenit de iarbă. Aroma cimbrişorului care adoră muşuroaiele era într-adevăr încântătoare, dar grădina pe mogâldeţele acelea părea imposibilă, cel puţin prin metode de permacultură. Aşa că în primul an mi-am zis că bine ar fi să îndrept pământul şi am arat cam tot ce se putea ara. Cu siguranţă nu am făcut bine pământului şi abia am reuşit să am o minimă recoltă. Iar costurile de prelucrare a pământului nu au fost mici, deci am greşit.

     Vara trecută am schimbat metoda. M-am împrietenit cu muşuroaiele, care au aparut cu încăpăţânare la loc şi printre ele am făcut straturi înălţate, iar în paie straturi de cartofi, fasole şi mazăre. Şi a fost bine. Nu extraordinar căci am scăpat grădina din vedere când a venit timpul lucrului la casă, dar bine. Şi iată ce a ieşit:

           Pentru straturile de fasole şi cartofi am tăiat mai întâi iarba cu cultivatorul Fokin, apoi am pus un strat de paie iar peste paie compost. În compost am pus seminţele.

          Pe cele de fasole le-am împins în cuiburile de compost iar cartofii i-am lăsat deasupra.

       A urmat apoi un alt strat de paie iar când plantele au răsărit şi odată cu ele şi iarba (puţină însă datorită stratului de paie de la bază) foarte uşor am tăiat avântul ierbii tot cu sapa Fokin. Este singura unealtă pe care am folosit-o la straturi; de sapă sau hârleţ nu a fost nevoie. 

                                                  Un companion tăcut în grădină.

      Răsaduri obţinute din seminţe germinate după o metodă foarte ingenioasă, învăţată de la cineva care participa la evenimentul  Piaţa seminţelor libere. O voi descrie curând căci merită încercată.

                              Momentul plantării lor în stratul pregătit pentru legume.

    Pentru a obţine stratul înălţat am împrejmuit cu scânduri, am pus ziare şi paie pe sol şi apoi un strat gros de compost. Ulterior am mulcit stratul.

                                                  Plăntuţele încep să se arate.

      

    Cartofilor le-a mers mult mai bine cultivaţi în paie. Dovada a fost numărul mic al gândacilor de colorado pe care i-am adunat cu mâna.

       Două straturi de cartofi lungi cam de cinci metri şi late de unu jumate, ne-au ajuns până toamna târziu.

     Din păcate nu am reuşit să fac poze frumoaselor flori ale soarelui, sau fasolei sau roşiilor. Nu am avut o recoltă bogată, dar atât cât a fost ne-a ajuns.
     Însă satisfacţia cea mai mare a fost că am putut mânca ceva din pământul meu fără să-l deranjez.
     A fost un experiment de permacultură reuşit pe care îl voi repeta şi îmbunătăţi şi anul acesta.

Toaleta compost

      Datorită celor de la TEI am găsit mult mai uşor informaţii care m-au ajutat pe mai multe planuri cum ar fi: În construirea căsuţei, în experimentele de permacultură, în construirea sobei-rachetă sau în producerea de compost. 

     Deci, inspirată fiind de cartea lui Joseph Jenkins, Umraniţa-Un ghid de treabă... mare!, am rezolvat şi problema toaletei, problemă care mă frământa de multă vreme, căci nu era prea plăcut să ne marcăm teritoriul aşa... la întâmplare. Nu dădea bine deloc în plimbările noastre după ciuperci. Plus, pierdeam un ingredient important ce ar fi  îmbogăţit în mod corect solul grădinii noastre.
        În urmă cu câţiva ani, când am văzut pentru prima oară nişte filmuleţe despre toaleta compost, nu am fost chiar convinsă că este soluţia cea mai bună. Manevrarea acestei materii în alt mod decât eram obişnuită dădea un pic de repulsie. Dar, din mai multe poveşti am aflat că practica asta era una obişnuită şi la ţăranii noştri. Şi ei golesc din când în când latrinele şi amestecă conţinutul ori cu bălegarul animalelor ori îl toarnă direct la rădăcinile copacilor sau a viţei de vie, în gropi pe care apoi le astupă. După ce am citit şi eu cartea de mai sus, am înţeles că a transforma materia fecală în compost este cel mai corect şi responsabil mod de a ne gestiona rezidurile. Toaleta compost este foarte practică şi uşor de folosit, fiind mobilă şi apoi foarte uşor de curăţat şi lipsită de miros sau muşte, aşa cum se întâmplă la latrinele tradiţionale.
           După planul din carte am făcut şi eu structura lăzii de compost. Nu am reuşit să o termin, dar esenţialul este făcut.

            Aici arunc şi resturile de la bucătărie. Iar după fiecare aruncare pun un strat de paie peste tot.

           După un an o voi închide, iar după încă un an voi obţine mult aşteptatul compost!

      Ca recipient de colectare folosim o găleată de 15 l în care a fost var lavabil, şi un capac de toaletă deasupra. Iar lângă, un sac de rumeguş pe care îl avem din plin de la gaterul din sat. Şi aşa cum am mai spus, nu miroase deloc! Chiar dacă nu are un capac etanş deasupra (când auzeam acestă remarcă făcută de cei din filmele de care ziceam mai sus parcă nu-mi venea să cred. Dar este adevărat!).

      

    Când va fi camera de baie gata, recipientul va fi frumos încorporat într-un suport. Din lut sau din lemn.  

     Deci asta-i toaleta noastră! O rezolvare uşoară, responsabilă şi care ne va răsplăti cu compost, atât de necesar pentru recoltele de bază, precum legume sau fructe.

Sobă din cărămidă - în clopote

   Pentru camera cea nouă era nevoie şi de o sobă care să ne încălzească în iarna ce avea să vină. Cineva de pe forumul Sobarul  mi-a recomandat cândva site-ul rusesc air-hot , site pe care se găsesc foarte multe planuri pentru sobe din cărămidă, care se pare că sunt toate în sistemul numit în clopote, sobe ce se pare că au un randament mai bun faţă de cele cu fumuri. Iar acest tip de sobă mi-o doream la un moment dat. Cu bucurie am aflat că şi eu, fără să-mi dau seama (ulterior aflasem amănuntul acesta), chiar acest tip de sobă mi-am construit. Iată ce a ieşit:

                                            Miţi care prevesteşte gerul ce avea să vină

    Ca şi la soba rachetă singurul defect pe care îl are este acela că, fiind prea departe locul prin care se puteau scoate burlanele afară, are o cale orizontală de 5,5 m ceea ce o face să mai scoată fum în zilele în care vântul nu mişcă nici măcar o frunză. Dar  randamentul ei foarte mare compensează acest fapt. Cu două-trei braţe de lemne se încălzeşte foarte bine, de la prima până la ultima cărămidă. Pot găti la ea, mi-am improvizat şi un capac pentru a o folosi pe post de cuptoraş şi soba rămâne foarte caldă până a doua zi. Iar pereţii din lut pun umărul în a menţine căldura, făcând faţă cu brio pierderilor de căldură care nu sunt puţine, având în vedere că stăm într-o casă care mai are destul până la a fi considerată gata. Dar, până să ne apucăm din nou de lucru mai avem încă de zburdat prin zăpadă şi de băut muuuult ceai la gura sobei.

Tencuială din lut şi balegă

    Iată că am ajuns aici! La treaba aceea care implică manevrarea unor materii mai puţin plăcute, cum ar fi balega de cal. Deşi unii preferă să o înlocuiască cu rumeguş sau paie tocate foarte fin, cu siguranţă rezultatul final nu este acelaşi. Nu degeaba era folosită şi de bunicii noştri, nu degeaba o folosesc şi alte popoare la construirea caselor din materiale naturale. Are ea ceva în compoziţie care face ca amestecul pentru finisaj să iasă fin, şi foarte bine legat.

     Aşa că am pornit şi eu prin sat după această materie valoroasă. Am găsit-o la un vecin, posesor a două iepe foarte frumoase.

   Am adus cam trei găleţi pe care le-am amestecat cu o cantitate egală de argilă şi apă până s-a umezit bine tot amestecul, după care am acoperit cu o prelată, în ideea că este bine să stea o perioadă, măcar o zi, căci fermenţii formaţi contribuie la durabilitatea amestecului final, de aici probabil şi diferenţa între amestecul cu rumeguş şi cel cu balegă. În acest timp am mai adus balegă pe care din nou am amestecat-o cu o cantitate egală de pământ şi cu apă. 

    Două secrete ar fi la această etapă:

    1. Este bine să se folosească balega proaspătă, pentru că se desface uşor şi se scuteşte o muncă ulterioară. Şi cred că şi procesul de fermentare este deja terminat la cea uscată.

     2. Balega se amestecă cu argilă şi apă, nu doar cu apă, aşa cum am mai auzit. Dacă amestecaţi doar cu apă va face viermi, şi... nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să lucrezi cu un astfel de material. Argila însă, având proprietăţi antiseptice distruge organismele patologice din balegă, deci nu se mai pot dezvolta viermii şi implicit devine un material de lucru curat.

    După vreo două zile (cât de multe se poate, cu cât mai multe zile stă cu atât amestecul devine mai bun de lucrat, de aceea comod este că se poate face mult deodată, fără teama că se poate strica, cu condiţia însă să fie acoperit tot timpul) am adăugat o cantitate de nisip, egală cu cantitatea de balegă iniţială, simplă. Se completează cu apă până se abţine un amestec asemănător unei creme pentru prăjituri. Inspirată din cartea lui Into Evans - Casa la îndemână, am adăugat şi un amestec obţinut din fierberea unei căni de făină cu şase căni de apă. Eu am pus la toată compoziţia pe care o aveam, obţinută din şase găleţi de balegă. A fost mai puţin decât trebuia, ideal ar  fi fost o cană de compoziţie de făină fiartă la o găleată de 20 l de compoziţie finală de tencuială, şi ideal era să se amestece doar în cantitatea care se foloseşte într-o singură zi căci fermentând poate avea miros neplăcut. La mine, chiar dacă am folosit-o de-a lungul a mai multor zile nu s-a schimbat însă mirosul.

     Cantitatea pe care am folosit-o la o cameră a fost cam de opt găleţi de balegă, la opt găleţi de argilă şi opt de nisip şi am terminat cam în două săptămâni. Am făcut câteva greşeli în sensul că nu am cernut argila şi nici nisipul, dar şi nu a ieşit un amestec chiar fin, dar ca pentru prima dată eu am fost mulţumită de ceea ce a ieşit în final.  Din păcate mai târziu mi-am dat seama că la această etapă a finisajului nu am reuşit să fac poze, eram prea prinsă de activitate şi...murdară pe mâini :).  Şi apropo de miros, într-adevăr la sfârşitul zilei de lucru mâinile miroseau uşor a balegă, dar până dimineaţa se evapora. Iar în cameră mirosul a persistat până la uscare, apoi a devenit vag, iar după văruială a dispărut complet.

     Cam aşa arăta peretele deja tencuit, şi cu primul var pe el. Deşi tencuiala a avut multe crăpături fine, când am dat cu var în care am adăugat nisip şi cenuşă astfel devenind mai gros, crăpăturile s-au astupat.

       După al doilea var, încă au mai rămas ceva urme de lut, dar am lăsat aşa. Vroiam deja să ne aşezăm mai confortabil în noua noastră căsuţă. Pe viitor pereţii vor mai primi şi alte văruiri în funcţie de nevoi, deci nu m-am grăbit să-l încarc.

                                                               Ultimele pregătiri.

    

                                             Şi camera este gata de locuit! Ce bucurie!

   Asta a fost o altă experienţă pe care mi-o doream demult. E foarte relaxant să poţi face lucruri esenţiale fără bani. Fără bani şi de calitate maximă. Este autosustenabil, aşa cum îmi doresc eu să devin.

Podea din lut şi paie

    Vara ce a trecut a venit momentul ca (în sfârşit!) să încep finisajul primei camere ce avea să fie dormitorul nostru. Aveam emoţii pentru că era prima dată când puneam şi eu mâna (şi picioarele :) ) la frământatul lutului. Am tras cu ochiul la meşterii ce au ridicat zidurile şi am făcut ca ei. Trebuia să aleg un loc drept sau puţin adâncit şi fără să folosesc prelată, aşa că eu m-am pus lângă dealul de argilă la bazele căruia se formase o mică albie. Am tras cu sapa pământul acolo, l-am sfărâmat tot cu sapa şi am turnat apă peste el până a fost tot ud. Am lăsat cam o oră-două ca lutul să tragă bine apa, să ajungă şi la eventualii bolovani rămaşi. Între timp am acoperit cu o prealată căci soarele începea să se ridice deasupra lui. Beneficiam de umbră doar în primele ore ale dimineţii. După timpul ăsta am mai adus apă şi am umezit din nou iar apoi... momentul mult aşteptat: Au intrat picioarele în acţiune! Am dansat şi tot dansat, am spart cât mai bine bolovanii până s-a făcut o totul o pastă, un pic moale. Era nevoie să fie moale căci urmau paiele care absorb tot surplusul de apă. Şi... am continuat dansul. Sentimentul a fost de nedescris! Bucuria că lucram pentru mine, răcoarea lutului pe o zi călduroasă de vară iar gândul mă purta în trecut şi simţeam profunda legătură între mine şi bunicile mele care au făcut cândva acelaşi lucru. Şi cumva şi fetiţa mea Ana simţea cât de important este ca energia şi amprenta familiei să fie transmisă din generaţe în generaţie, căci mi-a declarat că ei i-ar plăcea ca această casă pe care o ridicăm acum, să dăinuiască până la următoarea mea întoarcere pe pământ (în vatra familiei mele). În acest context au atât de mult sens vorbele Anastasiei când vorbeşte despre cât de important este ca omul să aibă un loc cunoscut de el în care să se întoarcă şi nu la întâmplare, aşa cum se întâmplă cel mai adesea. Astfel se pierde în conştiinţa noastră cine suntem, care ne sunt rădăcinile şi care este rolul nostru pe pământ.

    Eeeh! Dar gata cu sentimentalismele şi să ne întoarcem la partea practică a... lutului.

    Deci aici este lutul gata de a fi folosit:

   În cameră, după un strat de pietriş cam de 10 cm, care în timp s-a bătut bine prin călcări repetate, a urmat un strat de fân pentru un plus de izolaţie şi peste el, lutul. Deşi se recomandă ca lutul să fie pus tot dintr-o dată pentru a nu forma crăpături ulterioare, eu nu am reuşit. Manevrarea lui fiind destul de obositoare, iar eu cu muşchii destul de nepregătiti, aşa că mi-a luat cam cinci zile să îl pun în toată camera.

  

    Peste câteva zile, cu ajutorul scândurilor am putut să continui finisarea pereţilor. S-a uscat aproape complet în vreo două luni. Dar pentru că venea deja toamna şi noi vroiam deja să ne mutăm, am amânat  finisajul definitiv al podelei pentru vara aceasta. Între timp podeaua s-a crăpat destul de mult semn că este foarte bine uscată, iar aceste crăpături nu deranjează, dimpotrivă vor face priză bună cu următorul strat. 

     A fost o experinenţă minunată pe care vara asta o voi trăi din nou. Abia aştept!

Viaţa ca o vacanţă!

  În sfârşit! S-a aşternut zăpada şi în sătucul nostru. Şi e atât de minunat totul în jur! Căci, deşi natura este măreaţă în orice formă a ei, strălucirea zăpezii îi amplifică frumuseţea şi măreţia. Dar cel mai frumos lucru este că eu şi copiii mei trăim în această splendoare a naturii în fiecare zi. Şi nu ne bucurăm de ea pentru un week-end sau pentru o săptămână de vacanţă, ci am ales să ne bucurăm de ea toată viaţa. Să ne trăim viaţa ca o lungă şi binefăcătoare vacanţă şi să o trăim chiar în mijlocul unui loc care ne îmbrăţişează efectiv. Curtea noastră largă care ţine căsuţa în centru, culmile care ne înconjoară...

                                                Emi, Ana şi Calu

                                                        Bucurie!

                                                                   Satul

   
                                                                    De aici răsare

                                                       şi aici apune soarele.

                                              "La copcă" în mini-lacul nostru îngheţat.

        Iar apa este atât de curată încât o folosim la toate nevoile, mai puţin pentru băut.

Omuleţul lui Emi

Omuleţul Anei

                                                                        Lacul-patinoar

Peisaj din dormitor 

Un apus ce anunţa venirea iernii

Tradiţionala Căpriţă (Emi) confecţionată de noi şi cu care am întâmpinat Anul Nou şi deasemenea venirea iernii.

   Deşi mai avem mult de lucru până când grădina noastră va deveni un loc care să ne aducă autosuficienţa, noi măcar am început. Trăind aici, pentru copii deja se conturează ideea că viaţa nu poate fi altfel, decât ca o vacanţă fără sfârşit şi cel mai bun sistem de viaţă va fi cel pe care şi-l crează singuri.