Vara ce a trecut a venit momentul ca (în sfârşit!) să încep finisajul primei camere ce avea să fie dormitorul nostru. Aveam emoţii pentru că era prima dată când puneam şi eu mâna (şi picioarele :) ) la frământatul lutului. Am tras cu ochiul la meşterii ce au ridicat zidurile şi am făcut ca ei. Trebuia să aleg un loc drept sau puţin adâncit şi fără să folosesc prelată, aşa că eu m-am pus lângă dealul de argilă la bazele căruia se formase o mică albie. Am tras cu sapa pământul acolo, l-am sfărâmat tot cu sapa şi am turnat apă peste el până a fost tot ud. Am lăsat cam o oră-două ca lutul să tragă bine apa, să ajungă şi la eventualii bolovani rămaşi. Între timp am acoperit cu o prealată căci soarele începea să se ridice deasupra lui. Beneficiam de umbră doar în primele ore ale dimineţii. După timpul ăsta am mai adus apă şi am umezit din nou iar apoi... momentul mult aşteptat: Au intrat picioarele în acţiune! Am dansat şi tot dansat, am spart cât mai bine bolovanii până s-a făcut o totul o pastă, un pic moale. Era nevoie să fie moale căci urmau paiele care absorb tot surplusul de apă. Şi... am continuat dansul. Sentimentul a fost de nedescris! Bucuria că lucram pentru mine, răcoarea lutului pe o zi călduroasă de vară iar gândul mă purta în trecut şi simţeam profunda legătură între mine şi bunicile mele care au făcut cândva acelaşi lucru. Şi cumva şi fetiţa mea Ana simţea cât de important este ca energia şi amprenta familiei să fie transmisă din generaţe în generaţie, căci mi-a declarat că ei i-ar plăcea ca această casă pe care o ridicăm acum, să dăinuiască până la următoarea mea întoarcere pe pământ (în vatra familiei mele). În acest context au atât de mult sens vorbele Anastasiei când vorbeşte despre cât de important este ca omul să aibă un loc cunoscut de el în care să se întoarcă şi nu la întâmplare, aşa cum se întâmplă cel mai adesea. Astfel se pierde în conştiinţa noastră cine suntem, care ne sunt rădăcinile şi care este rolul nostru pe pământ.
Eeeh! Dar gata cu sentimentalismele şi să ne întoarcem la partea practică a... lutului.
Deci aici este lutul gata de a fi folosit:
În cameră, după un strat de pietriş cam de 10 cm, care în timp s-a bătut bine prin călcări repetate, a urmat un strat de fân pentru un plus de izolaţie şi peste el, lutul. Deşi se recomandă ca lutul să fie pus tot dintr-o dată pentru a nu forma crăpături ulterioare, eu nu am reuşit. Manevrarea lui fiind destul de obositoare, iar eu cu muşchii destul de nepregătiti, aşa că mi-a luat cam cinci zile să îl pun în toată camera.
Peste câteva zile, cu ajutorul scândurilor am putut să continui finisarea pereţilor. S-a uscat aproape complet în vreo două luni. Dar pentru că venea deja toamna şi noi vroiam deja să ne mutăm, am amânat finisajul definitiv al podelei pentru vara aceasta. Între timp podeaua s-a crăpat destul de mult semn că este foarte bine uscată, iar aceste crăpături nu deranjează, dimpotrivă vor face priză bună cu următorul strat.
A fost o experinenţă minunată pe care vara asta o voi trăi din nou. Abia aştept!
