Săpun natural cu... cartofi

       Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile simple, cu puţine ingrediente și în același timp inedite. Şi când spun asta mă refer în general la orice. Machiaj (pe vremea când mă machiam), haine, reţete culinare sau... cele la care vreau să mă refer acum, reţete de săpun. Inspiraţia a venit tot dintr-o carte (precum și alte activități ale mele) care se numeşte: Curăţenia gospodăriei prin mijloace naturale de Ana Huţanu. În această carte sunt câteva reţete de săpunuri vechi şi mi-am propus să încerc şi eu câteva, tocmai datorită simplităţii lor şi a faptului că deja cunoşteam eficienţa săpunurilor făcute în casă. O asemena reţetă este: Săpun obţinut la rece, din ulei şi cartofi

       Reţeta este foarte simplă și rapidă: se amestecă 1 l de ulei, cu 1 l de apă, cu 2 kg de cartofi (cântăriți și apoi curățați și rași) și cu 1/2 kg sodă caustică (pare multă sodă, dar sunt aproape 4 l de lichid), plus un pumn de frunze de pelin. În scurt timp, doar prin amestecarea cu o lingură, rezultă o masă aparent gelatinoasă (nici măcar nu a fost nevoie să încălzesc uleiul, doar am lăsat amestecul de sodă și apă să se mai răcească). Adaosul de cartofi face ca săpunul să se lege foarte ușor, un avantaj pentru săpunul făcut doar din ulei, care se știe că ajunge să se lege într-un timp mult mai îndelungat față de săpunurile ce conțin grăsimi solide.

      după ce a fost porționat și lăsat să se usuce arată așa; stratul alb exterior este amidonul din cartofi                                                                    

       Săpunul face o spumă fină și are un miros slab dar plăcut de plante. Este un săpun simplu, din ingrediente ce se găsesc în orice casă ( eu am folosit chiar şi ulei rafinat de floarea soarelui), ușor de făcut și eficient. Curăță bine pielea și părul, dar și hainele.

Soba-rachetă (rocket stove)

        O altă construcţie din lut e care eu o apreciez foarte mult este soba. Deşi structura de bază este din cărămizi (tot lut de fapt), exteriorul din lut al sobelor este un finisaj care îmi place pentru posibilitatea modelării după dorinţă, pentru aspectul estetic şi pentru costurile scăzute. Prin urmare, mi-am făcut curaj să îmi construiesc şi eu pentru prima oară o astfel de sobă şi am ales ca model o soba-rachetă. Am considerat că pentru un neprofesionist, aşa cum eram eu, este cea mai uşoară sobă. Şi aşa a şi fost. Soba mi-a reuşit! Deşi, atunci când căutam mai multe informaţii şi îndrumări despre ce sobă să fac, forumul despre sobe nu dădea sobelor-rachetă prea multe şanse de reuşită.
       Un singur defect are din cauza hornului însă, care este vechi şi în zilele când nu este prea rece sau nu este vânt, soba scoate destul de mult fum. Un ventilator pentru horn ar fi rezolvat problema. Dar, chiar şi aşa, sunt extrem de mulţumită de ea şi ma lăudat-o toată iarna pentru căldura cu care ne-a înconjurat.

                                                              prima probă - afară

începutul (au intrat cam 70 de cărămizi semirefractare)

  turnul de călură asecendentă izolat cu rumeguş în amestec cu argilă, învelit cu folie de tablă zincată

acelaşi amestec izolator de argilă cu rumeguş şi în jurul tunelului de ardere

...şi pe toată suprafaţa unde avea să fie banca

sub tub şi în jurul lui am umplut cu pietre

am izolat tubul cu amestec de argilă şi nisip, iar de la butoi până la tub am construit cenuşarul (nu s-a strâns însă cenuşă niciodată); până la gura hornului am mai construit un turn iar la baza lui am lăsat o gură pentru cel de al doilea cenuşar dar nici de aici nu am colectat vreodată cenuşă, aşa că ulterior am închis locul cu o bucată de cărămidă

abia acum a fost momentul când, cu mari emoţii am putut să îi fac prima probă şi... a mers!

a urmat modelarea sobei şi a băncii cu amestec din argilă, nisip şi paie 

(focul arde în sobă!)

după ce s-a uscat şi toate crăpăturile s-au format deja, 

am finisat-o cu amestec de nisip fin, argilă şi balegă de măgar, în cantităţi egale

şi munca mi-a fost răsplătită... dimineaţa butoiul şi banca sunt calde după focul făcut seara

aşa arată sobiţa după ce ne-a încălzit toată iarna

                 Poate că nu pare a fi cea mai estetică sobă (cred că este doar o chestie de gusturi, mie îmi place), dar este foarte eficientă (adică încălzeşte trei camere cu maxim, în zilele cele mai reci, trei braţe de lemne) având în vedere minusurile casei: coş vechi, pereţi neizolaţi, soba făcută lângă fereastră şi de-a lungul peretelui exterior. Iar costurile ei sunt foarte mici. Am cumpărat aprox. 100 de cărămizi semirefractare, tubul flexibil de inox şi folia de tablă zincată. Restul: argila, paiele şi bălegarul le aveam. Şi alt avantaj este că poate fi făcută şi de începători. Cartea din care m-am inspirat şi după care am construit soba pas cu pas este cartea lui Ianto Evans, Rocket Mass Heaters. Indirect, îi mulţumesc pentru inspiraţia şi informaţiile oferite şi la rândul meu vă încurajez să o construiţi şi voi. Merită tot efortul!

Căsuţa rotundă din lut

         Sau casă din ceamur, aşa cum i se mai spune în zona Dobrogei.
         De-a lungul anilor eu am locuit adesea în case făcute din lut şi chiar dacă mai aveau crăpături pe ici pe colo sau chiar dacă le mai cădea tencuiala eu mi-am dorit ca următoarea căsuţă să fie tot din lut, dar făcută cu mai multă grijă astfel încât să nu mai aibă astfel de defecte. De ce din lut?
        *Pentru că în casele din lut este întotdeauna răcoare vara şi cald iarna (în ultima casă, deşi era un singur rând de geamuri la ferestre, iar uşa dinspre exterior nu avea o închidere perfect etanşă, iarna făceam doar 3-4 ore de foc pe zi iar a doua zi casa era caldă).
        *Pentru că niciodată nu am  văzut mucegai, deşi  se întâmpla ca pereţii să mai fie umezi.
        *Pentru că într-o casă din lut nu m-am simţit niciodată ca într-o cutie, aşa cum mă simţeam la bloc.
        *Pentru că aerul din casă nu era niciodată prea uscat sau prea umed.
        *Pentru că se poate modela în orice formă se doreşte.
        *Pentru că pământul este un material brut, uşor de găsit, ce trebuie doar adus aproape.
        *Pentru că o casă din lut stă în picioare multe zeci de ani (la un moment dat am locuit într-o căsuţă construită de străbunicii soţului meu)

         Astfel sunt convinsă că cu multă atenţie la construire se poate locui în condiţii de lux într-o astfel de casă. Apa este un inamic într-adevăr, dar care poate fi ţinut la distanţă (faptul ăsta este însă valabil pentru toate tipurile de case), în rest multe avantaje pentru căsuţele din lut. Aşa că cu mult elan şi bucurie am început şi eu căsuţa din visul meu şi iată ce a ieşit până acum:

    am trasat cercul

    cu escavatorul a fost săpată temelia  

    apoi a fost extras pământul pentru casă din viitorul Lac Verde

    am făcut probe din lut cu adaos de nisip şi am rămas la varianta fără adaos deoarece am văzut că este foarte dură şi mostra fără nisip, deci pământul era de la sine destul de nisipos. Ce şansă! (ar fi fost mult mai costisitor să adaug nisip)

am adus piatra 

şi paiele

am curăţat grinzile

am umplut temelia cu pietre şi...ciment (da ciment, căci nu am găsit materia primă pentru a obţine mortarul roman, adică var brut şi argilă pisată, iar fără un liant rezistent între pietre, nu m-aş fi încumetat să fac temelia)

s-a acoperit temelia cu carton gudronat şi s-a ridicat soclul din piatră de râu iar printre pietre tot ciment am pus

în două zile s-a pus primul strat de lut şi cei trei oameni au continuat tot aşa... vreme de trei săptămâni în condiţii de ploaie aproape zilnică

şi aşa au lucrat lutul, direct pe pămât cu sapele şi apoi călcat cu picioarele goale

                                      grosimea peretului exterior are la bază cam 60 cm

ferestrele cu toc nu ar fi trebuit să le încorporez în zid de la început căci s-au decentrat (dar se vor scoate şi se vor pune la loc cum trebuie)

cele fără toc s-au comportat în majoritate bine, unul singur a crăpat dar se rezolvă uşor, îl voi schimba

                                                                   tot mai sus...

                                                            interior

                                                       în perete viitoare nişe

grinzile

                                                            acoperişul

                                                          şi... aproape gata!

                                                              gata doar prima parte aşa că,

va urma...

Pământul meu

     Cu mulţi ani în urmă, într-o zi însorită de primăvară, priveam la un frumos imaş verde şi visam să am şi eu unul la fel, să fie pământul meu. 

   Dar în timp am uitat de acest vis, lumina lui fiind eclipsată de strălucirea artificială a vieţii de la oraş, visul ascunzându-se într-un loc îndepărtat al inimii mele. Apoi, când sclipirea oraşului pentru mine a început să dispară şi nu mai puteam desluşi viitorul meu şi mai ales al copiilor mei, el, visul despre pământ, a început să răzbată şi să câştige din nou loc de frunte în inima mea. Iar acest vis despre pământ s-a clarificat şi materializarea lui s-a accelerat după ce am citit aceste cărţi minunate:  Cedrii Sunători ai Rusiei de Vladimir Megre. Prin intermediul lor, o femeie pustnică din Siberia, pe nume Anastasia îmi dădea nişte informaţii care şocau tocmai prin simplitate şi prin uşurinţa cu care se puteau aplica. De la ea am înţeles că de fapt tot ceea ce auzisem eu până atunci despre diete,  religie, spiritualitate, astrologie, ştiinţă, erau doar nişte frânturi dintr-un întreg. Şi că, doar acest întreg este panaceul universal care vindecă şi desăvârşeşte fiinţa omenească şi care o poate readuce la condiţia în care a fost la începuturile creaţiei. Iar acest întreg nu era altul decât Pământul! Atît de...ridicol de simplu. Toate ştiinţele, toate descoperirile şi evoluţia umanităţii păreau, după ce am citit aceste cărţi, nişte iluzii. Nu era nimic de inventat, de aflat, de teoretizat. Totul era deja sub nasul nostru: Pământul! Dragul nostru pământ care ne dă aerul, hrana şi casa! O singură condiţie era de îndeplinit, să facem dintr-o bucată de pământ locul nostru personal. Să-l iubim, să-i dăm îngrijire deplină, să o cunoaştem bine şi să o lăsăm să ne cunoască, căci:

       ,,Ar putea ca şi tot Pământul să fie Patria fiecărui om ce trăieşte şi tot Universul să-l fi putut mângâia, doar că pentru a uni toate planurile existenţiale într-unul singur este necesar un punct. Acel punct, patria sa să se cheme şi în ea Spaţiul de Iubire să fie creat şi atunci tot ce-i mai bun în Univers se va revărsa peste el. Prin spaţiul Patriei tale. Alături de tine, prin acest punct, Universul îl vei simţi. Neîntrecută putere vei avea, în alte lumi despre asta vor şti. Pe tine, cu toţii ţie-ţi vor sluji, aşa cum Dumnezeu, al nostru Creator a vrut." (citat din vol.4 Creaţia, pag.156, din seria Cedrii Sunători ai Rusiei)

       Aşa că, într-o altă zi de primăvară, cu copii, cu părinţi, cu căţei, cu un munte de bagaje, cu neînţelegere şi nedumerire din partea celor dragi mie şi în sufletul meu cu un dor de pământ de nestăvilit am plecat spre locul ce avea să devină Patria mea, Spaţiul meu de Iubire,  Vatra Familiei EmiAna (după numele celor doi copii ai mei).

         Pământul... nu l-am ales eu ci ţin să cred că el m-a ales pe mine. Eu, căutam doar oamenii cu acelaşi dor nebun de pământ alături de care să-mi trăiesc visul. Şi, deşi în ziua în care l-am cunoscut nu m-am ridicat la nivelul aşteptărilor lui. Eram obosită, cu gândurile răvăşite de însăşi momentul schimbării, de cârcotelile celor dragi şi deşi cerul gri şi stropii reci de ploaie de toamnă nu îl avantajau nici pe el să se prezinte frumos, m-am simţit totuşi onorată să calc pe el şi deja l-am simţit ca fiind al meu. Iar în sinea mea îmi ziceam că nici cu proprietarul nu vreau să negociez prea mult. Ce mai era de negociat când, în faţa mea, era tocmai acel pământ despre care eu visasem cândva, era pământul meu! Era pământul în care aveam să îmi cresc copiii, era pământul care avea să ne hrănească şi să ne adăpostească, era pământul care avea să îmi aducă vecini buni cu care să creem o infrastructură corectă pe care copiii noştri şi generaţiile viitoare să se poată baza, să poată îngriji şi desăvîrşi mai departe vatra familiei. Deci acest pământ, nu putea fi ceva pentru care eu să mă târgui sau să mă îndoiesc că nu ar fi bun sau nu este pe placul meu. (Căci am văzut cum unii din cei ce îşi doresc o astfel de viaţă, când vine vorba de pământ au îndoieli în privinţa preţului, se târguie de parcă şi-ar cumpăra o cămaşă şi vor ca locul respectiv să le dea trăiri fantastice şi dacă se poate să arate deja ca un colţ de rai. Dar merităm noi oare să primim un colţ de rai gata făcut? Am exploatat până acum pământul şi o facem şi în continuare oricum, indiferent de viaţa pe care alegem să o ducem, dar avem pretenţia la perfecţiune.) Priveam deci cu emoţie în jur să văd cu ce mă întâmpină şi, deşi nu i-am văzut bogăţia chiar atunci, i-am simţit energia de pământ dornic să simtă din nou pe el mâini harnice şi iubitoare. Să-şi poarte cu mândrie o multitudine de plante, care să se întreacă între ele în a-i face pe plac stăpânului. Să audă din nou ciripit de multe şi diverse păsări, zumzăit de bondari şi albine şi glasuri pure de copii. El îşi aştepta de multă vreme stăpânii care îl abandonaseră (dar care îşi luau în acelaşi timp bani frumuşei pe el prin fondurile APIA). Am ştiut atunci că îi pot întoarce toate acele lucruri pe el, că asta căutam şi eu să fac şi de atunci am devenit stăpâna lui. Acum, sunt fericită că îl am, şi mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de el. Deşi nu o fac, îmi vine să mă aplec şi să-l sărut de fiecare dată când intru pe el.

         Anastasia recomandă ca suprafaţă ideală pentru o familie un hectar de pământ, să nu fie mai puţin dar nici să fie cu prea mult mai mare.

        ,,Întreaga taină, într-o absurdă simplitate se concentra...:

        -Mai întâi alege-ţi din toate posibilele locuri care să-ţi placă de pe Pământ cel mai plăcut loc ţie. Locul în care tu vrei să trăieşti. Locul în care şi copiilor tăi le-ai dori să-şi poată a lor viaţă să-şi trăiască. Şi alor tăi strănepoţi, o plăcută amintire de tine tu le vei lăsa. În acel loc clima plăcută ţie va trebui să-ţi fie. În acel loc un hectar de pământ pentru veşnicie tu să-ţi iei." (citat din vol. 4 Creaţia, pag.172, din seria Cedrii Sunători ai Rusiei)

     

        De ce un hectar, s-ar întreba acum unii şi m-am întrebat şi eu? De ce nu mai mult sau nu mai puţin? Apoi am înţeles, mai ales de când locuiesc într-un sat în care oamenii deţin suprafeţe mult mai mari de un hectar şi îi văd cum aleargă toată vara de la o parcelă la alta şi parcă tot mai săraci sunt, că tocmai pentru a nu fi împovărat omul cu prea mult dar să trăiască şi în belşug în acelaşi timp un hectar este ideal pentru a putea fi ţinut sub control de o familie. Iar ştiinţific este deja dovedit că un hectar de pământ este minimul de suprafaţă ce poate alcătui un microclimat perfect. Căci uite unde s-a ajuns în societatea de azi pentru că am uitat de pământ, se trăieşte numai în extreme. Ori în prea mult ori în prea puţin. Ori în extaz ori în dezamăgire. Am viciat aerul, apa, hrana. Şi dacă ne gândim şi acceptăm că fiecare fiinţă de pe pământ are nevoie de o suprafaţă specifică necesară pentru habitatul ei, cum este posibil ca omului să-i ajungă pentru el şi familia sa, ca spaţiu de trai, o suprafaţă de câteva zeci de metri pătraţi? Cum se poate hrăni? Nu se poate, bineînţeles. Este dependent de alţii. Altcineva trebuie să îi crească hrana. În totalitate. Din fericire aud tot mai mulţi oameni în ultimul timp precum preoţi, doctori, nutriţionişti, oameni de ştiinţă, care confirmă că a-ţi creşte hrana cu propriile mâini este soluţia ideală pentru o viaţă echilibrată. De aceea creşte în inima mea speranţa că tot mai mulţi oameni se vor întoarce la pământ cu această nouă conştiinţă de a privi pământul ca pe un panaceu universal. Că tot mai mulţi oameni îşi vor asuma responsabiliitatea de a înnobila faţa planetei noastre dragi, Pământul. Şi prin urmare reiese tot mai mult că Anastasia nu a greşit spunând că omului îi lipseşte un singur lucru pentru a fi un om desăvârşit, şi acel lucru este pământul lui, Vatra Familiei lui în care să trăiască, din care să se hrănească şi prin care sufletul lui să dăinuiască.

       
       Înainte, cu toată strălucirea civilizaţiei noastre, viitorul îl vedeam ca prin lumina unei flacări de lumânare gata să se stingă. Anastasia însă, cu visul ei despre pământ a aprins lumina în viitorul meu şi al generaţiilor viitoare. 
      Îţi mulţumesc Anastasia pentru frumosul tău vis!