Puterea comunităţii

      După mine, pentru copiii noştri, cea mai concretă şi mai stabilă schimbare în sistemul lor de educaţie este formarea de comunităţi în mijlocul naturii în care apoi cu uşurinţă se naşte sistemul de educaţie dorit de noi.

       Eu, de aproape trei ani am venit într-un sat doar cu această mare dorinţă, de a creea pentru copiii mei o oază de frumuseţe şi fericire. Şi deşi lucrăm la grădină în fiecare sezon iar din toamna aceasta a fost posibilă mutarea noastră permanentă în modesta căsuţă din lut, realizarea aceasta însă nu este completă, nu pentru ceea ce îmi doresc pentru copii şi nu pentru ceea ce îşi doresc şi ei, căci planul cel mai mare era şi este în continuare acela ca împreună cu alţi părinţi să recreem atmosfera şi viaţa din satele de altă dată, cu cântece şi dansuri, cu sărbători vesele şi profund semnificative, cu meşteşuguri, cu îngijirea pământului, cu o bună socializare pentru tinerii ce sunt dornici să-şi găsească perechea şi prin asta să refacem un sistem care să îi integreze pe ei. Pentru că eu nu cred că vreun copil, devenit adult ar vrea să-şi părăsească prietenii, familia, locurile devenite dragi dacă pentru el s-ar găsi un loc care să-l integreze, care să-l ţină aproape de toate astea şi în acelaşi timp să poată să-şi trăiască şi pasiunile. Iar o comunitate, un sat de acest gen ne poate lua de pe inimă acea piatră a îndoielii că fără diplome nu se poate face nimic. Şi despre diplome aş mai spune ceva, foarte mult conteză şi aspiraţiile pe care le insuflăm noi copiilor, căci satele de odinioară şi autenticitatea vieţii oamenilor de acolo dispar pe zi ce trece tocmai datorită aspiraţiilor insuflate de ei copiilor lor şi din dorinţa ca ei, copiii, să aibă o viaţă mai uşoară i-au împins spre noi culmi. Cele pe care se află societatea modernă azi. Într-adevăr este mai uşor să iei laptele pentru copii de pe rafturile supermarket-urilor decât să îngrijeşti o vacă. Dar diferenţa este că la îngrijitul vacii poate participa toată familia, pe când treburile care doar aparent sunt mai uşoare îi scot pe oameni din sânul familiei, de lângă copii, îi îndepărtează de grădinile lor, nu mai au timp de ele şi implicit de educaţia copiilor, de creşterea hranei. Şi atunci ajung alţii să ne educe copiii, alţii ne cresc hrana. De aceea cred că dacă copiii noştri cresc cu conştiinţa că familia, grădina sunt pe primele planuri şi abia apoi se poate da atenţie pasiunilor, necesitatea de a mai pleca din locurile în care se vor forma aceste sate va dispărea. Pentru că ei vor rămâne nu ca să ne îngrijească pe noi, eventual bătrâni fiind, ci pentru că vor vrea să continue viaţa într-un sat care are ce să le ofere. Şi asta înseamnă echilibru, şi înseamnă că vetrele de familie îşi capătă din nou semnificaţia de altă dată: Locul în care să trăiacă bine, în iubire şi armonie generaţie după generaţie. Locul care nu se părăseşte, locul care nu se vinde.

        Viziunea asta a adus-o Anastasia, iar sutele de sate ruseşti care s-au format, inspirate fiind de această imagine a satelor de odinioară, dovedesc cât de corect este ca adevărata schimbare pentru copiii noştri este să o facem de acolo. De la a forma împreună aceste sate. Fiecare astfel de sat în primul rând caută să rezolve problema educaţiei. Şi înfiinţează şcoli sau sisteme proprii de educaţie. Dacă ei au înţeles acest lucru şi îl pot face, cred din toată inima că îl putem face şi noi. Dincolo de aspectul comercial pe care îl văd unii în aceste cărţi sau de aspectul propagandist, de ce să nu ne uităm la faptele lor şi să recunoaştem că într-adevăr această idee de a recreea satele străvechi este o idee bună care a reuşit să strângă atât de mulţi oameni laolaltă, dincolo de orientările lor spirituale, alimentare sau de altă natură. Pentru copii însă şi pentru generaţiile ce vor veni ei s-au unit. Noi suntem atât de aproape de ei ca datini, ca mod de viată. Mulţi dintre noi iubim la fel de mult natura şi tradiţiile încât ar fi păcat să nu considerăm exemplul lor, ca din partea unor fraţi buni. Să ne unim şi noi concret, în fapte. Copiii noştri au nevoie de asta. Alor mei le sclipesc ochii când le povestesc cum poate fi dacă vom fi mulţi, ce viaţă minunată pot avea ei şi copiii lor când locul în care suntem va deveni un sat considerabil. Ne uităm împreună la filmele ruseşti şi visăm la zilele când şi noi vom trăi acel entuziasm şi bucurie care este generat de puterea celor mulţi. Deşi omului nu i se modifică personalitatea în singurătate, noi suntem fiinţe sociale şi poate fi atât de frumos să fim împreună şi să creem pentru copiii noştri.

    Filmele acestea le-am mai postat, dar vreau să vă reîmprospătez memoria. Ele sunt despre posibilitatea pe care o avem şi noi de a reface sistemul educaţional al copiilor noştri. Motivul acesta i-a determinat pe ei să se adune, motivul acesta m-a determinat şi pe mine să vin aici. Mă întreb câţi dintre voi, cei care sunteţi preocupaţi de educaţia copiilor voştri a-ţi putea lua în vedere şi această soluţie pentru o educaţie mai bună?

  

 

Pământul meu

     Cu mulţi ani în urmă, într-o zi însorită de primăvară, priveam la un frumos imaş verde şi visam să am şi eu unul la fel, să fie pământul meu. 

   Dar în timp am uitat de acest vis, lumina lui fiind eclipsată de strălucirea artificială a vieţii de la oraş, visul ascunzându-se într-un loc îndepărtat al inimii mele. Apoi, când sclipirea oraşului pentru mine a început să dispară şi nu mai puteam desluşi viitorul meu şi mai ales al copiilor mei, el, visul despre pământ, a început să răzbată şi să câştige din nou loc de frunte în inima mea. Iar acest vis despre pământ s-a clarificat şi materializarea lui s-a accelerat după ce am citit aceste cărţi minunate:  Cedrii Sunători ai Rusiei de Vladimir Megre. Prin intermediul lor, o femeie pustnică din Siberia, pe nume Anastasia îmi dădea nişte informaţii care şocau tocmai prin simplitate şi prin uşurinţa cu care se puteau aplica. De la ea am înţeles că de fapt tot ceea ce auzisem eu până atunci despre diete,  religie, spiritualitate, astrologie, ştiinţă, erau doar nişte frânturi dintr-un întreg. Şi că, doar acest întreg este panaceul universal care vindecă şi desăvârşeşte fiinţa omenească şi care o poate readuce la condiţia în care a fost la începuturile creaţiei. Iar acest întreg nu era altul decât Pământul! Atît de...ridicol de simplu. Toate ştiinţele, toate descoperirile şi evoluţia umanităţii păreau, după ce am citit aceste cărţi, nişte iluzii. Nu era nimic de inventat, de aflat, de teoretizat. Totul era deja sub nasul nostru: Pământul! Dragul nostru pământ care ne dă aerul, hrana şi casa! O singură condiţie era de îndeplinit, să facem dintr-o bucată de pământ locul nostru personal. Să-l iubim, să-i dăm îngrijire deplină, să o cunoaştem bine şi să o lăsăm să ne cunoască, căci:

       ,,Ar putea ca şi tot Pământul să fie Patria fiecărui om ce trăieşte şi tot Universul să-l fi putut mângâia, doar că pentru a uni toate planurile existenţiale într-unul singur este necesar un punct. Acel punct, patria sa să se cheme şi în ea Spaţiul de Iubire să fie creat şi atunci tot ce-i mai bun în Univers se va revărsa peste el. Prin spaţiul Patriei tale. Alături de tine, prin acest punct, Universul îl vei simţi. Neîntrecută putere vei avea, în alte lumi despre asta vor şti. Pe tine, cu toţii ţie-ţi vor sluji, aşa cum Dumnezeu, al nostru Creator a vrut." (citat din vol.4 Creaţia, pag.156, din seria Cedrii Sunători ai Rusiei)

       Aşa că, într-o altă zi de primăvară, cu copii, cu părinţi, cu căţei, cu un munte de bagaje, cu neînţelegere şi nedumerire din partea celor dragi mie şi în sufletul meu cu un dor de pământ de nestăvilit am plecat spre locul ce avea să devină Patria mea, Spaţiul meu de Iubire,  Vatra Familiei EmiAna (după numele celor doi copii ai mei).

         Pământul... nu l-am ales eu ci ţin să cred că el m-a ales pe mine. Eu, căutam doar oamenii cu acelaşi dor nebun de pământ alături de care să-mi trăiesc visul. Şi, deşi în ziua în care l-am cunoscut nu m-am ridicat la nivelul aşteptărilor lui. Eram obosită, cu gândurile răvăşite de însăşi momentul schimbării, de cârcotelile celor dragi şi deşi cerul gri şi stropii reci de ploaie de toamnă nu îl avantajau nici pe el să se prezinte frumos, m-am simţit totuşi onorată să calc pe el şi deja l-am simţit ca fiind al meu. Iar în sinea mea îmi ziceam că nici cu proprietarul nu vreau să negociez prea mult. Ce mai era de negociat când, în faţa mea, era tocmai acel pământ despre care eu visasem cândva, era pământul meu! Era pământul în care aveam să îmi cresc copiii, era pământul care avea să ne hrănească şi să ne adăpostească, era pământul care avea să îmi aducă vecini buni cu care să creem o infrastructură corectă pe care copiii noştri şi generaţiile viitoare să se poată baza, să poată îngriji şi desăvîrşi mai departe vatra familiei. Deci acest pământ, nu putea fi ceva pentru care eu să mă târgui sau să mă îndoiesc că nu ar fi bun sau nu este pe placul meu. (Căci am văzut cum unii din cei ce îşi doresc o astfel de viaţă, când vine vorba de pământ au îndoieli în privinţa preţului, se târguie de parcă şi-ar cumpăra o cămaşă şi vor ca locul respectiv să le dea trăiri fantastice şi dacă se poate să arate deja ca un colţ de rai. Dar merităm noi oare să primim un colţ de rai gata făcut? Am exploatat până acum pământul şi o facem şi în continuare oricum, indiferent de viaţa pe care alegem să o ducem, dar avem pretenţia la perfecţiune.) Priveam deci cu emoţie în jur să văd cu ce mă întâmpină şi, deşi nu i-am văzut bogăţia chiar atunci, i-am simţit energia de pământ dornic să simtă din nou pe el mâini harnice şi iubitoare. Să-şi poarte cu mândrie o multitudine de plante, care să se întreacă între ele în a-i face pe plac stăpânului. Să audă din nou ciripit de multe şi diverse păsări, zumzăit de bondari şi albine şi glasuri pure de copii. El îşi aştepta de multă vreme stăpânii care îl abandonaseră (dar care îşi luau în acelaşi timp bani frumuşei pe el prin fondurile APIA). Am ştiut atunci că îi pot întoarce toate acele lucruri pe el, că asta căutam şi eu să fac şi de atunci am devenit stăpâna lui. Acum, sunt fericită că îl am, şi mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de el. Deşi nu o fac, îmi vine să mă aplec şi să-l sărut de fiecare dată când intru pe el.

         Anastasia recomandă ca suprafaţă ideală pentru o familie un hectar de pământ, să nu fie mai puţin dar nici să fie cu prea mult mai mare.

        ,,Întreaga taină, într-o absurdă simplitate se concentra...:

        -Mai întâi alege-ţi din toate posibilele locuri care să-ţi placă de pe Pământ cel mai plăcut loc ţie. Locul în care tu vrei să trăieşti. Locul în care şi copiilor tăi le-ai dori să-şi poată a lor viaţă să-şi trăiască. Şi alor tăi strănepoţi, o plăcută amintire de tine tu le vei lăsa. În acel loc clima plăcută ţie va trebui să-ţi fie. În acel loc un hectar de pământ pentru veşnicie tu să-ţi iei." (citat din vol. 4 Creaţia, pag.172, din seria Cedrii Sunători ai Rusiei)

     

        De ce un hectar, s-ar întreba acum unii şi m-am întrebat şi eu? De ce nu mai mult sau nu mai puţin? Apoi am înţeles, mai ales de când locuiesc într-un sat în care oamenii deţin suprafeţe mult mai mari de un hectar şi îi văd cum aleargă toată vara de la o parcelă la alta şi parcă tot mai săraci sunt, că tocmai pentru a nu fi împovărat omul cu prea mult dar să trăiască şi în belşug în acelaşi timp un hectar este ideal pentru a putea fi ţinut sub control de o familie. Iar ştiinţific este deja dovedit că un hectar de pământ este minimul de suprafaţă ce poate alcătui un microclimat perfect. Căci uite unde s-a ajuns în societatea de azi pentru că am uitat de pământ, se trăieşte numai în extreme. Ori în prea mult ori în prea puţin. Ori în extaz ori în dezamăgire. Am viciat aerul, apa, hrana. Şi dacă ne gândim şi acceptăm că fiecare fiinţă de pe pământ are nevoie de o suprafaţă specifică necesară pentru habitatul ei, cum este posibil ca omului să-i ajungă pentru el şi familia sa, ca spaţiu de trai, o suprafaţă de câteva zeci de metri pătraţi? Cum se poate hrăni? Nu se poate, bineînţeles. Este dependent de alţii. Altcineva trebuie să îi crească hrana. În totalitate. Din fericire aud tot mai mulţi oameni în ultimul timp precum preoţi, doctori, nutriţionişti, oameni de ştiinţă, care confirmă că a-ţi creşte hrana cu propriile mâini este soluţia ideală pentru o viaţă echilibrată. De aceea creşte în inima mea speranţa că tot mai mulţi oameni se vor întoarce la pământ cu această nouă conştiinţă de a privi pământul ca pe un panaceu universal. Că tot mai mulţi oameni îşi vor asuma responsabiliitatea de a înnobila faţa planetei noastre dragi, Pământul. Şi prin urmare reiese tot mai mult că Anastasia nu a greşit spunând că omului îi lipseşte un singur lucru pentru a fi un om desăvârşit, şi acel lucru este pământul lui, Vatra Familiei lui în care să trăiască, din care să se hrănească şi prin care sufletul lui să dăinuiască.

       
       Înainte, cu toată strălucirea civilizaţiei noastre, viitorul îl vedeam ca prin lumina unei flacări de lumânare gata să se stingă. Anastasia însă, cu visul ei despre pământ a aprins lumina în viitorul meu şi al generaţiilor viitoare. 
      Îţi mulţumesc Anastasia pentru frumosul tău vis!
      

Satele din visul Anastasiei - România

      Şi pământul României își cheamă copii la el!  Şi... iată că suntem tot mai mulți oameni iubitori de frumos și de simplitate, două ingredinete pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie de la începuturi prin măreaţa sa creaţie, Pământul. Este o reţea întreagă de oameni ce îşi doresc şi caută aceste două lucruri esenţiale: Frumos şi Simplu. Anastasia, prin cărţile ei ne-a oferit un model prin care putem avea aces la aceste două ingrediente prin cel mai autentic mod, din Vatra Familiei noastre. Şi în România termenul de Vatră este foarte profund şi de câte ori îl rostim (cel puţin eu) parcă se văd cum crengile îndoite de rod se apleacă să fie culese, parcă se aud lemnele trosnind în soba din căsuţa mică, văruită în alb. Vatră înseamnă întotdeauna acasă, în acelaşi sens profund de întoarcere la origini. Până şi pentru soldaţii în termen, expresia pentru ziua eliberării era  ne lăsăm la vatră.

        În România , în acest moment nu există sate sau comunităţi la nivelul celor ruseşti. Sunt câteva începuturi (despre care ştiu eu, poate mai sunt dar nu au făcut acest lucru public) precum:
  Valea Curcubeului 

   Armonia Brassovia

         (în această comunitate mai mare există doar un grup inspirat de visul Anastasiei)

  Satul Anastasia 

(adică sătucul nostru)

       Aceste comunităţi însă, evoluează încet. Prea încet aş zice eu având în vedere că sunt atât de mulţi oameni ce iubesc pământul şi privesc viaţa cu o nouă conştiinţă, căci şi România are nevoie de o astfel de revoluţie. Şi la noi aerul din oraşe este supra-poluat, şi la noi apele sunt tot mai murdare şi tot mai exploatate, şi la noi pădurile dispar şi pământul este chimizat iar familiile trăiesc îngrămădite în cutii de beton şi se hrănesc cu alimente din toate colțurile lumii. Puţinii ţărani autentici care au mai rămas, acei oameni cu care noi am ajuns să ne mândrim în alte ţări tocmai datorită autenticităţii lor, privesc cu tristeţe cum modernizarea tehnologică vine şi peste ei. Şi printre aceştia şi mai puţini sunt cei care îşi pot convinge copiii că asta este viaţa pe care ar trebui să o trăiască la rândul lor. De ce? Pentru că sunt puţini, sunt împrăştiaţi şi nu pot pune împreună la cale un plan prin care să-şi ţină copiii acasă. Societatea de care ei au încercat să stea cât mai departe le ia acum copiii, îi integrează în ea.

    Pe de altă parte, valul acesta nou de oameni care au înţeles că pământul şi traiul pe el au nevoie de o altă abordare vor să ţină piept societăţii pe cont propriu. Vor să facă o schimbare, dar în felul lor şi am observat că li s-a instalat tot mai mult teama că dacă se vor uni cu alţi oameni nu vor mai fi liberi, aşa cum visează ei să devină. Nu vor să iasă dintr-un sistem şi să intre în altul. Nu mai vor să-şi asume responsabilităţile născute din viaţa în comun. Dar eu cred că oamenii numai împreună pot face lucruri care să conteze. Sistemul vechi trebuie înlocuit cu unul nou care să funcţioneze. Iar sistemul propus de Anastasia funcţionează şi dovezile continuă să susţină acest lucru. Şi nici mutarea într-un sat -de tip vechi să zicem- nu are nici o valoare, căci nu oamenii trebuie schimbaţi, ci sistemul în care trăiesc oamenii. Iar pentru ca acel sistem să se nască trebuie ca oamenii cu acelaşi ideal să se adune, pentru a se creea pentru generaţiile viitoare acel gen de sustenabilitate pe care numai o comunitate de oameni îl formează. Apoi, după noul model tot mai mulţi oameni pot să se ia şi vechile sate să reînflorească.
    Cocluzia mea este că s-a cam uitat de zicala: ,,Unde-s mulţi puterea creşte". Anastasia sintetizează zicala vorbind despre gândul colectiv şi despre faptul că oamenii nu mai sunt conştienţi de puterea lui. Sau dacă totuşi se strâng în urma unui ideal, de multe ori faptele generază întrebarea dacă a fost corect sau nu idealul servit. Dar idealul de a îngriji pământul împreună, de a-l iubi, este un ideal care nu are cum să fie greşit şi nu ar trebui să fie pus la îndoială. Faptele ce se nasc în urma lui sunt măreţe! 

     Dacă am adopta şi noi acest proiect al Vetrelor de Familie ca pe un proiect colectiv, cu toată seriozitatea şi cu toată încrederea că funcţionează, vom reuşi şi noi să ne ajutăm ţara, să îi păstrăm curăţenia ce încă o mai are pe ici pe colo, să clădim pentru copiii noştri o societate corectă. Societăţii îi trebuiesc reînnoite piesele din care s-a construit, iar piesele sunt însăşi familiile din care s-a construit societatea. Cu un alt ideal, împreună o nouă societate vom putea clădi şi un sistem ale cărui valori sunt cele umane şi în care pământul joacă rolul important în susţinerea acestor valori.
   Satele de tip Anastasia deja concretizate, satele din visul ei sunt dovada că proiectul Vatra Familiei este unul ce poate face schimbări radicale. Ce şcoli minunate pentru copiii noştri se pot naşte aici, ce viaţă socială pot ei avea, magică de-a dreptul!
    Întoarcerea omului în Vatra sa este un element cheie în buna funcţionare a unei societăţi, este cel mai corect lucru pe care îl poate face pentru el însuşi, pentru cei ce au fost şi pentru cei ce vor veni...

Satele din visul Anastasiei - Rusia

     În Rusia, satele din visul Anastasiei sunt din ce în ce mai multe. Nu mai puţin de 250 de comunităţi declarate şi aprox. 1500 nedeclarate iar în multe din comunităţi sunt peste o sută de familii. În lume deasemeni sunt astfel de comunităţi. În Canada,  în SUA, sau în Europa.
     Se pare că dintre toate proiectele de comunităţi de până acum, din toată lumea, acest proiect ce are la bază Vatra Familiei este cel care funcţionează cel mai bine şi dovada este acest nr. impresionant de oameni care fac parte din proiect. Ei au luat visul Anastasiei în serios, nu doar ca pe o poveste de citit înainte de culcare. Ei nu s-au îndoit de autenticitatea visului, şi iată ce a ieşit: O mişcare care a ,,mişcat" până şi inima preşedintelui lor Vladimir Putin. Multe filme au fost făcute despre reuşitele lor, iar cel mai nou film aduce chiar confirmarea că mişcarea a ajuns până la urechile politicienilor.
      Îl puteţi vedea aici şi deşi nu este subtirat nu aveţi cum să nu înţelegeţi. Imaginile vorbesc de la sine. Filmul este sublim!
      Renaşterea Rusiei:

   
       Aici aveţi un colaj din filmele făcute în eco-satele Rodnoe şi Rodovoe:
https://www.youtube.com/watch?v=e8UAsXEEpuo

       Iar aici un fragment dintr-un film făcut în eco-satul Slavnoe (versiunile complete și traduse ale filmelor Rodnoe, Întâlnirea inimilor, si Slavnoe 1 și 2 se găsesc la editura Dianușa):

     Multe alte filme în limba rusă însă, se pot mai pot găsi. Aceste filme sunt dovezi incontestabile ale faptului că aceste cărți ale Anastasiei au trezit în oameni atât de puternic dorul de pământ încât au trecut imediat l fapte. Rezultatele? Oameni fericiți care planteză copaci, cresc grădini și copii sănătoși. Oameni a căror perspectivă de viitor este una realistă și luminoasă, bazată pe propriile Vetre de Familie.

     

Ce este Vatra Familiei?

      Vatra Familiei este acel loc în care o familie îşi perpetuează neamul de la generaţie la generaţie. Este locul unde omul se naşte, trăieşte, moare şi este îngropat. Într-un astfel de loc prezentul este trăit în energia binefăcătoare a trecutului şi cu perspectiva continuităţii şi a nemuririi în viitor. Deşi un astfel de loc lipseşte aproape tuturor oamenilor moderni, dorul de el a rămas, dovadă fiind multele poezii, cântece, picturi pe care ai noştri  Eminescu, Enescu sau Tonitza le-au adus în atenţia noastră tocmai ca urmare a acestui dor de vatră natală. Tocmai pentru a nu ne lăsa nici pe noi să uităm cât de importantă este. Însă noi, din păcate am făcut din ele doar obiecte de studiu pentru copii dar nu le-am şi transpus în mediul lor de trai.
     Acum, Vatra Familiei a devenit un proiect colectiv ce are ca obiectiv formarea de noi comunităţi  de oameni a căror Vetre Familiale se alătură una de alta şi crează o alternativă a vieţii la oraş, în care omul din consumator devine producător şi în timp devine autosuficient. Acest proiect s-a născut din visul Anastasiei de a vedea din nou pe pământ familii fericite, sănătoase, preocupate de îngrijirea şi iubirea mamei pământ şi nu de exploatarea ei. Acest proiect reabilitează condiţia umană, aduce omul la propriu cu picioarele pe pământ şi în acelaşi timp omul dă voie pământului să se vindece.

      Dar ce este o comunitate? Unora acest termen le naşte suspiciuni ducându-i cu gândul la separatism sau sectă.

      Deci o comunitate este un loc în care oamenii se adună pentru a trăi împreună, căci puţini sunt cei care au curajul să vieţuiească complet izolaţi pe undeva. Şi în funcţie de numărul celor care formează comunitatea, poartă numele -de la mic spre mare- de cătun, sat, comună, oraş. Şi totuşi aceste noi comunităţi nu sunt precum celelalte datorită unui singur fapt: Idealul lor comun este să trăiască în armonie cu natura, fiecare familie să îşi refacă legăturile cu ea şi să îi redea diversitatea pe care i-a luat-o de-a lungul timpului. Idealul acesta s-a născut din visul Anastasiei care reiese din toate cel 9 cărţi ale sale scrise de autorul Valdimir Megre, intitulate Cedrii Sunători ai Rusiei. , iar el a devenit o mişcare atât de puternică în lume şi mai ales în Rusia încât sute de noi sate s-au format până acum.

       Anastasia spune că schimbarea unei societăţi trebuie începută de la bază. Iar baza societăţii este nucleul familial. O societate cu nuclee sănătoase formează o societate sănătoasă. Astfel oamenii trebuie să-şi reevalueze condiţia lor umană, felul în care să trăiască, iar formarea unui cadru familial corect, care să asigure autosustenabilitate este începutul. Pentru a face primul pas trebuie început în ordinea corectă şi anume cu pământul, cel care ne susţine nouă viaţa. Întorcându-ne conştient, cu iubire şi încredere la pământ perspectivele pentru viitor vor deveni tot mai clare.

  Pentru început, fiecare familie care a devenit conştientă că viaţa pe pământ trebuie să fie în armonie cu pământul, are nevoie să se împroprietărească cu un hectar de pământ (am zis aici de ce). Să-şi planteze un gard viu şi să împădurească suprafaţa grădinii cu mai mult de jumătate. Să sape un iaz pentru umiditate. Să-şi facă o căsuţă după confortul său. Să îşi planteze toate plantele şi copăceii preferaţi. Să păstreze şi să mai adauge cel puţin 300 de plante spontane pentru a se crea un microclimat perfect, astfel tot mai uşor plantele se vor susţine una pe alta iar munca noastră în grădină va fi simplificată tot mai mult. Să facă în grădină cuibare pentru câteva găini , tot în grădină să facă posibilă creşterea unei căpriţe şi să crească câteva familii de albine. Dacă este necesară, în toate astea tehnologia să fie aplicată, şi răul în bine să fie transformat. Într-un astfel de loc, treptat familia va fi de sine stătătoare, de tot mai puţine lucruri va avea nevoie din exterior şi va fi capabilă să dea mai departe din belşugul ei. Iar copii şi nepoţii cu uşurinţă vor putea îngriji toate astea, şi nu cu munca grea şi istovitoare făcută de bunicii noştri. Muncă pe care nu şi-au dorit-o nici ei pentru noi şi astfel, fără să-şi dea seama ne-au luat lucru cel mai de preţ: Vatra Familiei noastre. Căci, spune ea, ceea ce a generat dezechilibrul în care este societatea umană de acum, mai ales cea civilizată, este lipsa din viaţa omului a unui loc pe pământ, personal, impregnat cu energia iubirii părinţilor,  a bunicilor şi străbunicilor şi în care el, la rândul lui să-şi ducă viaţa sa şi să ofere mai departe, cu iubire, condiţii bune de trai pentru generaţiile viitoare,  un loc care se numeşte Vatră a Familiei sau Spaţiu de Iubire. Prin urmare propune oamenilor prin aceste cărţi, să-şi întoarcă faţa cu iubire şi încredere către pământ, să îşi ia o bucăţică din el şi acolo să îşi întemeieze acest lucru ce îi lipseşte cel mai mult şi fără de care controlul asupra vieţii lui nu-i mai este în propriile mâini şi anume să-şi întemeieze Vatra Familiei. Acest pas fiind făcut multe lucruri se vor restabili atât pentru el cât şi pentru planeta mamă. Seminţele de plante vor reveni la forma lor primordială prin semănarea lor repetată, an de an. Pământul îşi va recăpăta pădurile prin plantarea numeroşilor copaci pe pământurile proprii. Prin urmare aerul va deveni tot mai purificat şi mai înmiresmat. Traiul pe propriul pământ va elimina treptat nevoia de produse a căror prelucrare necesită deversări chimice în ape, prin urmare apele tot mai curate vor deveni. Hrana de prima mână care se va consuma din propria grădină va vindeca şi hrăni în adevăratul sens al cuvântului nu numai omul dar şi albinele, păsările şi alte vieţuitoare vor beneficia de lucrarea lui. Iar sămânţa umană deasemeni va reveni din ce în ce mai mult la puritatea ei primordială.

    Apoi, cu vecini pe măsură se vor crea infrastructurile necesare pentru ca viaţa în comun să acopere toate nevoile sociale, printre care cele ce privesc educaţia copiilor. Şi abia atunci, când satele se vor naşte unul după altul, când dovezile că oamenii se întorc la pământ vor fi puse în faţă, se vor putea formula şi propune legi. Legi care să protejeze aceste sate, legi care să-i împroprietărească pe cei ce nu au posibiliatea să îşi cumpere pămâtul.

    Modelul peisagistic într-o Vatră de Familie ar trebui să arate cam aşa, pentru o se asigura autosuficienţa din grădina proprie şi un microclimat cât mai echilibrat:

      Deci, visul ei a devenit fapte şi tot mai mulţi oameni întemeiază astfel de sate, care treptat vor deveni comune, apoi oraşe, iar noile oraşe le vor înlocui pe cele vechi şi societatea va deveni precum oamenii din noile oraşe. Adică înfloritoare, îmbelşugată şi ferictă! Şi iată cum un sistem pică şi altul se ridică pentru că sistemul suntem noi, oamenii şi doar noi stabilim cum vrem să trăim.
    Şi de ce atât de mulţi oameni au adoptat acest ideal? Pentru că resptectă intimitatea fiecărei familii. Pentru că îi dă libertate să aibă personalitate proprie şi continuitate. Pentru că garantează copiilor un cadru în care să-şi dorească să rămână şi când vor deveni adulţi, înconjuraţi fiind de energia familiei şi de cea a prietenilor din copilărie şi pentru că se formează un sistem sănătos de viaţă care le satisface toate nevoile şi în care ei se pot integra, necesară fiind doar o singură condiţie: Aceea de a iubi la rândul lor pământul.